Am simtit nevoia sa declar pentru mine insumi…

Ma bucur de viata ce mi-a fost data, desi adesea nu imi gasesc rostul printre stalpii care se inalta in jurul meu, dar a caror umbra e tot mai mica.
Sunt linistit cand podeaua nu ma paraseste, raceala ei ma trezeste la realitate, iar fiorul ce vine pe sub usa imi aduce in gand prezenta imaginara a persoanelor din preajma.
Sa nu cada tavanul! sa nu ma ingroape, de va ceda, eu voi ramane vazut, ma vor descoperi si ma vor cerceta, iar atunci nu imi mai ramane decat a abdica.
Am tras perdeaua, exteriorul nu mai suporta ochiul atent care critica imperfectiunea peretelui care impiedica lumina sa intre in cavou.
Sunt la granita dintre a fi si a nu fi, am o clepsidra in care nisipul prea fin s-a oprit la jumatate si nu stiu inca pe care parte sa o intorc.
Patul imi e asemeni unei insule pustii pe care faptura mica ce zace in mine se pierde, nu mai vreau insule, vreau o palma de pamant.
Am observat ca din cauza caldurii o iau razna, iar odata ajuns la frig gandesc rational si logic, si adesea ma intreb daca doar in raceala sicriului la doi metri sub pamant imi vor da dreptate.
Am niste turnuri inalte pana in tavan, pline de ferestri si porti inalte, iar inauntru zac ascunse vesmintele unui om prea mic care nu isi gaseste locul printre cuvinte.
E praf pe biblioteca… care e cartea care imi va putea raspunde la intrebarea: de ce exist?!
Mai am o neclaritate, linistea imi e cenzurata la fiecare cinci minute de un zgomot strain, inuman, asemeni unui greier care se aude din perete; oare ce sa fie?!
Acum sunt singur, sunt rece, cu fata spre perete, si te rog nu uita ceea ce am insemnat pentru persoana ta…

Ma reintorc la viata, incercand sa-mi gasesc rostul.

Semneaza subsemnatul.