O sa plec intr-o zi doar ca sa ma pot intoarce cand orga nu va mai plange…

Se va rupe cerul, vor pica ingerii din el si vor cobori pe pamant, se va face noapte, doar pentru a astepta ceasul in care ingerii vor prinde iarasi aripi pentru a zbura mai sus de nori, mai sus de sperante, mai sus de soare, doar ca sa se piarda in cosmos si sa revina pe pamant!
Intr-o zi am sa plec departe de aici, am sa las pe cei dragi in urma, am sa las totul intr-o camaruta, am sa las foile mototolite intr-un colt, si creionul fara varf in celalalt colt, o sa trag ruloul, o sa blochez usa; o sa inchid amintirile int-un cufar fermecat in care sa nu se piarda, voi pleca pe alte maluri.
Plec departe, atat cat ma va tine pasul, voi pleca sa imi traiesc visul pentru care am venit aici!
Draga aminteste-ti de scrisorile in care iti scriam ca nu esti singura, aminteste-ti de serile in care te conduceam acasa si ma lasai sa te vad plecand, aminteste-ti de toate in fiecare zi cat voi fi plecat, aminteste-ti de mine, dar nu plange, lasa orga sa isi cante refrenul, lasa chitara sa sopteasca…
Aminteste-ti pe vremea cand eram doar doi copii si nu existau oamenii rai, aminteste-ti de ziua in care era de ajuns sa rasara soarele pentru a fi fericiti, aminteste-ti de ziua in care am plans ca nu ne-am putut vedea, aminteste-ti de ziua cand ne-a prins ploaia si ne-am sarutat cand cerul a fost luminat de primul fulger, aminteste-ti de noi doi si ramai asa cum mi-ai promis.
Lumina e indecenta, in intuneric lucrurile ating perfectiune, doua maini care se ating, doua inimi care bat aceiasi ora, doi copii care nu inceteaza sa viseze, doi copii care nu inceteaza sa iubeasca, aceiasi doi copii de altadata mereu la fel in alte chipuri…
Timpul nu ne schimba, tot ce poate e sa ne faca sa purtam masti colorate, degetele inca apasa clapele, orga inca isi ingana refrenul, ce a fost la noi acum o vreme, va fi si mai tarziu sub alta forma, in afara de noi doi vor exista alti doi, la fel de puri ca noi, alte doua suflete curate, alte inimi care sa bata…
Plec sa imi fac un rost, plec sa ma regasesc, nu plec decat ca sa ne fie mai bine, iar daca ai pleca si tu in directia opusa intr-o zi tot o sa ne intalnim, deoarece altii inaintea noastra au aflat ca pamantul nu e plat, ca dragostea nu moare.
Las in urma poteca pe care mergeam tinandu-ne de mana, poteca pe care vor creste spinii, poteca pe care nu o vor mai calca si altii, las in urma singurul orizont pe care il credeam ca exista, il las in urma doar pentru a-l revedea dinou intr-o zi, praful de s-ar asterne, soarele de ar apune, lucrurile de nu vor mai fi la fel, noi tot nu ne vom uita!
Murim cand “ni se termina apa”, murim cand credem ca nu exista dragoste, murim cand uitam sa visam, murim daca nu invatam sa zburam… dar moartea noastra nu e decat o gluma, noi de fapt ne mutam pe cer, ne transformam in stele, steaua mea va straluci langa a ta.
Nu iti fie frica, nu plange, lacrimile pastreaza-le pentru ziua cand lumina ne va vedea, pastreaza o lacrima pentru momentul in care te voi imbratisa, iar de nu se va mai intampla, eu voi pastra mereu la mine glontul de carton…
Nebunii alearga, sunetele mor, simtirile vibreaza, o lume intreaga inceteaza sa mai creada ca lumea va fi mai buna, tu nu inceta sa creezi, vorbe dulci sa daruiesti, zambete largi sa pictezi pe panza patata de ulei a pictorului fara nume care nu are o casa, nu are o masa, dar are libertate.

Iti voi trimite o telegrama ingalbenita de vreme udata cu o lacrima, pe care o voi scrie cu ultimele stihuri, pe care ti-o va aduce fluturele acela colorat pe care l-am vazut cand ne-am intalnit pe aceiasi strada, in telegrama ai sa citesti un sigur rand cu litere de-o schioapa: Ma intorc acasa!