O viata intreaga mi-am pus intrebari, de ce asa si nu altfel, de ce eu si nu altul, mereu intr-o fuga nebuna dupa adevar, niciodata multumit, mereu pe dos, si astazi, m-a traznit ideea cum ca poate asa imi e scris undeva, chiar daca suna de parca as crede in toate vorbele celor batrani, am ajuns la ideea ca soarta mea e de asa fel incat eu ca om am ajuns sa fiu asa cum sunt si nu pot sa schimb cursul acestui drum oricat de mult as incerca deoarece ma lovesc de barierele pe care viata nu mi le deschide.
Am ajuns un nenorocit, dau din cap desi adesea nu mai cred o vorba de la nimeni, sunt atat de scarbit de unele fapte ale oamenilor incat ajung sa am prea multe regrete pentru o singura viata, m-am saturat de sfaturi si de oameni care vor sa para buni si sunt toti niste profitori!
Posibil sa fi trecut si tu printr-o pasa proasta, iar in acel moment s-a gasit o persoana care sa iti tina filozofi despre viata, pe care probabil sa le fi stiut si tu, dar faptul ca le auzi de la o alta persoana te fac sa te ridici de jos si sa mergi mai departe, parca ti-a mai dat o speranta, asta pana in momentul cand dintr-o intamplare acea persoana apare in fata ta ca un om simplu, nesimtit si care te scarbeste atat de tare, incat nu iti vine sa crezi ca acum o vreme ti-a dat sfaturi si tu le-ai ascultat. Ne pricepem atat de multi la vorbe, dar cand e vorba de pus in practica multi isi iau coada intre picioare si pleaca, eu insumi am recunoscut faptul ca ceea ce fac eu(eu nu consider ca fac nimic iesit din comun) dupa cum ar spune alti, ca pot sa exprim unele lucruri mai bine decat alti in cuvinte, pentru mine nu este un dar, ci mai degraba o pedeapsa, e la fel ca o sentinta care mi-a fost data tocmai mie.
In ziua de azi, in lumea in care traim indiferenta e o calitate de care tot mai multi se bucura, dar pe care eu nu pot sa o dobandesc si doar eu stiu cat de mult as vrea, sunt prea slab sa imi duc soarta mea, probabil acum aberez, dar daca mi s-ar da o a doua sansa sa le iau de la capat toate probabil as esua, tind sa cred ca acelasi drum l-as apuca;
Dar daca imi accept soarta, sau acest motiv “floral” nu cumva inseamna ca am incetat sa lupt? Dar pentru ce sa lupti astazi, nu cred ca lumea de astazi ar avea nevoie de eroi…
In momentul in care imi voi accepta soarta, viata va aluneca pe o panta abrupta, va deveni un cantec monoton, cu un refren scurt, o monorima ce s-ar repeta pana in ziua cand imi voi incheia socotelile cu viata, deci daca va fi sa fug de propria soarta probabil imi vor trebui motive? Mai avem motive pentru care sa luptam astazi?