“Nu exista, poate, ceva mai trist decat un om care vrea sa fie vesel cu orice pret.” (Octavian Paler)

Am ocolit atat de mult obsesia care ma poseda, incat ocolisurile au devenit niste lini care se intersecteaza oricum le-ai trasa, la fel ca o umbra care ramane ca un scaiete agatata pe spatele tau pana si in zilele cu soare si fara pic de umbra…
Singuratatea e cea mai grea boala de care am suferit vreodata si pentru care nu am gasit niciodata tratamentul definitoriu, oricum mi-as intoarce noaptea corpul in patul imens greutatea mea este nemasurabila, ma afund si nu pot sa plutesc, nu am scripetele alaturi, scripetele de care am asa mare nevoie sa ma ridice la cer;
Credeam ca o sa ma obisnuiesc sa invat sa uit faptul ca nimeni nu imi impartaseste sentimentul, faptul ca in visul nimanui nu ma regasesc cu nici o farama, iar in cosmaruri de as exista in viata cuiva probabil ca mi-as pata si ultima fapta buna, am o asa mare nevoie de dragoste incat viata imi apare o boala care nu o poate vindeca nici un medic. Am inceput sa privesc oameni absent, nu mai stiu sa ii descos sa stiu ce vor de la mine, de fapt nu cred ca am stiut vreodata, majoritatea dintre ei erau doar interesati de cuvintele mele lipsite de un fundament precis, dar ce folos, la fel cum in clepsidra se pierde nisipul, asa si cuvantul se pierde in vant…
As fi avut atatea posibilitati si totusi nu am avut nici una, as fi fost atat de departe, dar tot m-as fi simtit aproape, am vrut sa o am alaturi atat de putin incat am meritat sa o pierd pentru totdeauna, am ramas la fel de aiurit, incat nu imi gasesc orizontul meu personal, am simtit o asa mare nevoie sa ma simt un om important, sa fiu vazut si in ochi celorlalti incat am ajuns un nimeni, un obisnuit care nu e cu nimic mai diferit decat ceilalti, am fugit sa ma caut in vici si m-am regasit in atatea si multora dintre ele le-am ramas captiv si acum si nu mai pot evada din lanturile lor, sunt un inadaptat pentru ca nu pot sa fiu nepasator, pun prea multa simtire si atat de putina ratiune, ma port adesea ca un salbatic exact cand ar trebui sa fiu atat de bland, am ramas dincolo de toate singur si la fel de trist.
Ma gandesc atat de mult la momentul cand voi forma un duet incat toate activitatile mele zilnice le dau la o parte pentru a-mi face planuri si a visa zile care cateodata imi vine sa cred ca nu le voi mai apuca, dar totusi speranta ma zdrobeste si stie cum sa imi arda fetele inimi mele; m-am saturat sa ma raportez la alti, odata ce ajung sa imi compar viata mea cu a altuia incep sa ma multumesc si sa fiu mediocru prin actiunile mele, cand stiu prea bine ca de fapt eu am mult mai multe de realizat.
Obsesia de a nu mai fi singur ma urmareste oriunde mi-as pune piciorul, iar fiinta nebuna de care am nevoie sa fie langa mine nu mai apare si Doamne ce grea e cautarea cand cauti ca un orb si nu mai gasesti si tot ce poti inimi sa graiesti e ca nu mai suporti!

Am simtit nevoia sa declar pentru mine insumi…

Ma bucur de viata ce mi-a fost data, desi adesea nu imi gasesc rostul printre stalpii care se inalta in jurul meu, dar a caror umbra e tot mai mica.
Sunt linistit cand podeaua nu ma paraseste, raceala ei ma trezeste la realitate, iar fiorul ce vine pe sub usa imi aduce in gand prezenta imaginara a persoanelor din preajma.
Sa nu cada tavanul! sa nu ma ingroape, de va ceda, eu voi ramane vazut, ma vor descoperi si ma vor cerceta, iar atunci nu imi mai ramane decat a abdica.
Am tras perdeaua, exteriorul nu mai suporta ochiul atent care critica imperfectiunea peretelui care impiedica lumina sa intre in cavou.
Sunt la granita dintre a fi si a nu fi, am o clepsidra in care nisipul prea fin s-a oprit la jumatate si nu stiu inca pe care parte sa o intorc.
Patul imi e asemeni unei insule pustii pe care faptura mica ce zace in mine se pierde, nu mai vreau insule, vreau o palma de pamant.
Am observat ca din cauza caldurii o iau razna, iar odata ajuns la frig gandesc rational si logic, si adesea ma intreb daca doar in raceala sicriului la doi metri sub pamant imi vor da dreptate.
Am niste turnuri inalte pana in tavan, pline de ferestri si porti inalte, iar inauntru zac ascunse vesmintele unui om prea mic care nu isi gaseste locul printre cuvinte.
E praf pe biblioteca… care e cartea care imi va putea raspunde la intrebarea: de ce exist?!
Mai am o neclaritate, linistea imi e cenzurata la fiecare cinci minute de un zgomot strain, inuman, asemeni unui greier care se aude din perete; oare ce sa fie?!
Acum sunt singur, sunt rece, cu fata spre perete, si te rog nu uita ceea ce am insemnat pentru persoana ta…

Ma reintorc la viata, incercand sa-mi gasesc rostul.

Semneaza subsemnatul.

A fost odata, sau s-ar vrea sa fie, ca de nu a fost si nici nu s-ar vrea sa fie nu s-ar mai povesti…

…clipe…

Nebunie pe strada, alearga tampitii, traverseaza strada nepasator si totul se deruleaza prea repede pentru ochii celui care priveste din sala filmul nebun, al carui regizor e insusi stapan al muritorului din el.
Dimineata, frig afara, intuneric, o camera goala, un trup talharit de sentimente deschide ochi si priveste tavanul, acelasi tavan pe care in vreo doi ani se implineau doua decenii de cand il priveste, dar tavanul nu mai e acelasi si acum nu ii mai place, adesea petrecea ore in sir privind liniile ce la fel ca niste santuri imense le intalnea cu privirea pe tavanul camerei sale, porneau dintr-un colt, iar el le urmarea pana ce dispareau in perete, iar atunci cauta alta, pierdea orele si nu intelegea de ce lucrurile nu au sentimente, pentru ca el avea o obsesie pentru propria camera, camera sa era lumea sa, exteriorul nu il afecta atata timp cat el era in interiorul lui; mereu s-a gandit la camaruta sa ca la o comunitate bazata pe incredere, pentru ca: tavanul pentru el, se prabuseste daca raman doar trei pereti, pentru el cele patru parti sunt esentiale pentru ca tavanul sa nu cedeze, sunt la fel ca pilonii pe care cladesti sentimentele unei relatii, daca baza nu e solida, odata va ceda, mai devreme sau mai tarziu, totul se bazeaza pe incredere.
Nu avea timp in acea dimineata pentru a analiza tavanul, in plus acum il evita cat de mult putea, nu ii mai era drag, mai mult chiar, ajunsese sa-l urasca, iar astazi mai mult ca niciodata se grabea sa se coboare din pat, desi frigul de afara il simtea pe la geamuri si ii crea o stare de disconfort, el era cald, iar acomodarea cu exteriorul l-ar fi costat cateva minute lungi; Se imbraca si iese in graba in strada, acolo incepea vacarmul, era totusi devreme, insa bestiile n-au somn, pleaca privind in pamant, “frigul ingheata si ultimele sentimente?” se intreba in sinea lui si nu cunostea raspunsul, se indrepta catre nicaieri, dar acest lucru nu il deranja, acum ca se obisnuise cu frigul isi dorea ca aceasta lipsa de caldura sa ii inghete si ultimele ganduri, ar fi vrut sa aiba o ora de nebunie…
Ajunge departe si totusi aproape, isi da seama ca a mers intr-un cerc fara sa realizeze, acum e iarasi la doar cativa metri de locul sau, acolo unde camera sa respira, nu intelege cum s-a intamplat, dar accepta si intra inauntru; aerul statut il plesnete peste fata, dar starea de inghet il face incapabil sa riposteze, ajunge la fereastra si o deschide, in camera se aude doar un scartait, iar aerul de afara intra si isi face loc in colturi;
Se aseaza pe podea, spatele il propteste de pat, analizeaza: “am vrut ca frigul sa imi inghete sentimentele, de ce nu a reusit?” peretii il aud, si murmura in soapta: “noi, va invidiem, viata noastra incepe atunci cand zidarul pune prima caramida si se sfarseste adesea mult prea tarziu, ne prabusim singuri, sau ne demoleaza; pe cand voi, uitate la tine, esti fiinta, respiri, simti si te zbati; ce mult ne-am dori sa putem sa facem si noi aeste lucruri, esti om, inseamna ca ai o inima, iar inima aia o dai adesea fara sa iti dai seama, dar cateodata nu primesti nimic in schimb si suferi, vezi viata fara rost, fiindca nu de fiecare data o incredintezi persoanei potrivite, dar inimei nu ii dictezi tu, ea se arunca ca nebuna si nu ai ce-i face, pentru asemenea lucruri noi, peretii, va invidiem”, nu ii venea sa creada ce aude, simtea ca innebunise: “sunt prea singur si incep sa am pareri, ce nebunie, cum sa vrei sa fi un om, ce n-as da acum sa nu mai simt nimic, sa fiu rece, sa nu ma aprinda nimic in felul cum m-a aprins deoarece altceva decat suferinta pana acum nu am avut” se cutremura camera cu totul, pereti urla: “nebunule, iubeste, crede si traieste, nu iti dori sa ramai rece, vei fi rece peste o vreme, la 2 m sub pamant si vei vrea din mormant sa poti iesi, traiesti o singura data, iubeste si traieste, iar cand mori, mori iubind si nu urand”, prea derutat, simtea capul greu, vroia sa adoarma, se ascunsese in pat, inshise ochii fiindca nu vroia sa mai vada peretii si tavanul, nu vroia sa ii mai auda, vroia doar sa adoarma, iar dupa o vreme adormise … vacarmul se auzea in camera, uitase fereastra deschisa…

…pentru ce a fost, este, sau va fi odata…