In fiecare seara ma apropi cu sfintenie de altarul pe care imi intind corpul pentru lumea de dincolo, singura lume care ma fura si imi creaza orizonturi noi, atata timp cat visezi in timp ce ai ochi inchisi nimeni si nimic nu te poate rani.

Igrop orice sentiment sublim intre noi, uit tot si nu mai tin nimic in mine, dau tot afara far’ sa-mi doresc vreodata sa ma-ntorc la aceiasi fata.

Vroiam sa iti scriu o scrisoare dar ar fi fost prea mult, iar telegrama e ideala, dar imi dau seama ca nu am cuvinte sa iti mai spun pentru ca tu nu mai ai “timp” sa asculti, te grabesti spre nicaieri ignorand directia noastra.

Vand timp liber si plictiseala cu sacul, le vand pe bani marunti, mai exact pe bani putini, rog seriozitate!

Astept o zi in care sa va pot calca cu bocanci-n picioare, imbracat la papion, o sa va calc asa de tare incat o sa va doara…

Trezeste-te macar acum in mijlocul zilei, ramai in amortire, asteapta noaptea sa ne caute si sa ne gaseasca la aceiasi adresa impreunati in vorba si in gand, rostind impreuna acelasi cuvant…

Am nevoie de o copila care sa imi aduca aminte de copilarie, o fetita inocenta care sa-mi poarte iubirea dincolo de vise…

Iubito daca vreodata vei ramane singura, formeaza 112, nu iti garantez ca voi fi eu cel care iti va raspunde, dar acolo va fi intotdeauna cineva si pentru tine…

Iubito prinde ceasul de urechi si arunca-l cu o ora inainte ori nu ma acuza daca pierd singurul tren care pleaca spre tine…

Menghina e stransa, soarele ma orbeste, ma asez pe parchetul prafuit sa ma ascund de soare, iar cu singurul creion ramas in viata imi scriu pe parchet singurul meu motto…

Ce o sa te faci daca asta va fi ultimul rand pe care ti-l scriu, ce o sa te faci daca acesta va fi ultimul cuvant?! ce o sa te faci…

Crimele nu isi au rostul, nu plange nimeni mai mult de trei zile, revolutia de maine o sa o duc la nivelul de test psihologic, in care primul care cedeaza, e ultimul care se acomodeaza…

In intuneric toate lucrurile imi par perfecte, pentru ca nu le vad contururile ca sa le pot critica imperfectiunile!

Rapeste-ma si du-ma departe, inchide-ma intr-o camera intunecata, sa uit de toti si de toate, lasa-mi doar o foaie si un creion…

O viata intreaga am alergat dupa naluci, nici una din ele nu m-a intrebat de ce ne sinucidem in fiecare zi cate putin?!

Simt cum un omulet imi zgarie pereti interiori si ma zdruncina de fiecare data, incat imi vine sa strig in gura mare: am ceva in mine!

Dorul ce il am acum, e sa aleg un alt drum pe care sa plantez inimi mele trandafirii far’ de spini.

Ca doi straini, straini de lume, absenti in vorba, vom realiza nevoia altcuiva.